De la „băieții deștepți” la 5.600 MW retrași, liberalizarea nepregătită și centralele care trebuiau să existe deja
România se află în august 2026 în stare de alertă energetică.
Seceta extremă a redus dramatic debitele Dunării și ale râurilor, producția hidro a scăzut, iar centrala nucleară de la Cernavodă a ajuns cu ambele reactoare oprite. În orele dificile, România a fost nevoită să importe masiv energie.
Aceasta este explicația imediată.
Dar nu este explicația completă.
Pentru că seceta nu a construit sistemul energetic românesc.
Nu seceta a decis ce centrale construim.
Nu seceta a decis ce centrale închidem.
Nu seceta a întârziat noile capacități.
Nu seceta a scris legislația.
Nu seceta a stabilit regulile pieței.
Nu seceta a liberalizat, reglementat, reliberalizat și apoi plafonat prețurile.
Seceta doar a testat sistemul.
Iar sistemul a intrat în test după mai bine de două decenii în care politicul, administrația, companiile de stat, regulatorul și o parte dintre operatorii privați au construit, prin decizii succesive și uneori contradictorii, vulnerabilitatea pe care o vedem astăzi.
Dacă vrem să aflăm cum am ajuns aici, trebuie să renunțăm la explicațiile confortabile.
Și să urmărim banii, megawații și deciziile.
„Băieții deștepți” nu sunt o legendă urbană
Expresia a fost folosită atât de mult încât riscă să pară folclor politic.
Nu este.
În 2016, Consiliul Concurenței a anunțat sancțiuni de 165,84 milioane lei, aproximativ 37 milioane de euro la cursul de atunci, împotriva Hidroelectrica și a zece parteneri contractuali ai companiei, majoritatea comercianți de energie.
Motivul oficial: înțelegeri anticoncurențiale pe piața producerii și comercializării energiei electrice.
Contractele analizate erau contracte pe termen lung.
Unele fuseseră încheiate preferențial, fără un proces obiectiv de selecție și fără proceduri transparente de comercializare.
Energia ieftină produsă de Hidroelectrica ajunsese astfel, pentru perioade îndelungate, la anumite companii și traderi în condiții care au atras intervenția autorității de concurență.
Iar un detaliu este esențial.
Hidroelectrica însăși a fost sancționată.
Adică povestea nu poate fi redusă la imaginea unor comercianți privați care au păcălit inocent statul român.
Compania de stat se afla de cealaltă parte a acelorași contracte.
Modelul avea nevoie de două părți.
Aici începe responsabilitatea instituțională.
Statul român controla Hidroelectrica. Contractele au existat ani întregi. Au fost negociate, prelungite și executate în interiorul unui sistem asupra căruia statul avea instrumente de proprietate, reglementare și control.
Asta nu ne permite să declarăm, fără hotărâri penale individuale, că fiecare ministru, funcționar sau manager care a traversat acea perioadă a fost „complice”.
Dar ne permite să spunem ceva mult mai serios:
capturarea unei părți din valoarea energiei ieftine românești nu s-a produs în afara sistemului. S-a produs prin sistem.
După „băieții deștepți”, România a rezolvat contractele. Nu și problema structurală
Contractele Hidroelectrica au fost denunțate.
Compania a trecut prin insolvență, s-a restructurat spectaculos și a devenit ulterior una dintre cele mai profitabile societăți românești.
Ai putea crede că acolo s-a încheiat problema.
Numai că între timp a început alta.
Pe 25 august 2022, ANRE publica o informație extraordinară prin simplitatea ei.
La începutul anului 2018, România avea în Sistemul Energetic Național o putere instalată de 23.918 MW.
La 18 august 2022 mai avea 18.314 MW.
Diferența:
aproximativ 5.600 MW.
ANRE explica diminuarea în principal prin renunțarea proprietarilor la unități care utilizau cărbune și hidrocarburi.
În sine, închiderea unei centrale vechi, poluante, ineficiente sau neconforme cu normele de mediu nu este un eșec.
Poate fi o necesitate.
Problema apare când o închizi înainte ca sistemul care trebuie să o înlocuiască să existe.
Și aici apare cifra care ar trebui să rămână în memoria oricărui decident român.
În aceeași perioadă în care aproximativ 5.600 MW au dispărut din puterea instalată, noile capacități energetice raportate de ANRE însumau aproximativ:
69,5 MW.
Nu 6.900.
Nu 690.
69,5 MW.
Cu alte cuvinte, România retrăgea capacitate într-un ritm incomparabil mai mare decât construia capacitate nouă.
Nu mai discutăm despre ideologie energetică.
Discutăm despre aritmetică.
Și statul fusese avertizat
Aici povestea devine greu de apărat politic.
În Planul de Dezvoltare a Rețelei Electrice de Transport 2020–2029, Transelectrica descria aproape fotografic situația în care România se află astăzi.
Operatorul sistemului avertiza că închiderea grupurilor existente, în special a celor pe cărbune, combinată cu nerealizarea unor grupuri noi de înlocuire, va avea efect negativ asupra adecvanței sistemului și securității energetice.
Dar documentul mergea mai departe.
Descria riscul în condiții meteorologice severe.
Lipsă de apă.
Lipsă de vânt.
Probleme privind disponibilitatea resurselor.
Capacitate insuficientă la vârful de consum.
Dependență de import.
Și situația în care necesarul de putere poate ajunge la limita sau chiar peste capacitatea de import a rețelei.
Documentul este din 2020.
Suntem în 2026.
Dunărea a coborât la niveluri istorice.
Hidroenergia a fost afectată.
Reactoarele de la Cernavodă au fost oprite.
România a ajuns să importe aproximativ 1.700 MW în orele de seară, iar autoritățile au pregătit inclusiv limitarea consumului marilor consumatori industriali.
Nu putem spune că riscul nu era cunoscut.
Era scris.
Apoi am făcut experimentul liberalizării
Aici trebuie să fim foarte preciși.
Liberalizarea pieței energiei nu este, prin ea însăși, o conspirație și nici o invenție românească.
România funcționează în piața europeană de energie, iar dezvoltarea unei piețe concurențiale făcea parte din obligațiile și arhitectura energetică a Uniunii Europene.
Problema nu este existența unei piețe.
Problema este cum și când o liberalizezi și cu ce mecanisme intri în ea.
România oferă un exemplu aproape didactic de instabilitate legislativă.
La sfârșitul lui 2018, Guvernul Dăncilă adopta celebra OUG 114 și readucea prețurile reglementate pentru consumatorii casnici, pentru perioada martie 2019 – februarie 2022.
În ianuarie 2020, Guvernul Orban modifica din nou direcția.
Iar în mai 2020, prin OUG 74, executivul confirma liberalizarea completă a pieței energiei electrice de la 1 ianuarie 2021.
Nimic ilegal în asta.
Dar trebuie citit chiar preambulul ordonanței.
Guvernul scria că până la sfârșitul anului 2020 trebuiau implementate mecanismele de protecție directă a consumatorilor vulnerabili, astfel încât acestea să funcționeze de la 1 ianuarie 2021.
A venit 1 ianuarie.
Piața s-a liberalizat.
Legea care stabilea noul sistem de protecție pentru consumatorul vulnerabil a fost adoptată abia în septembrie 2021.
Și s-a aplicat din:
1 noiembrie 2021.
Zece luni după liberalizare.
Nu este o interpretare.
Sunt datele actelor normative.
Și mai există ceva.
La sfârșitul lunii octombrie 2020, cu numai două luni înainte de liberalizarea completă, doar aproximativ 32,8% dintre cei peste 8,7 milioane de consumatori casnici aveau contracte concurențiale.
ANRE arăta atunci că peste jumătate dintre clienții casnici aveau un consum mediu foarte redus și puteau intra, din perspectiva analizei autorității de la acel moment, în zona consumatorilor vulnerabili.
Cu alte cuvinte, am deschis complet piața înainte ca sistemul social pe care chiar Guvernul îl considera necesar pentru deschidere să fie gata.
Asta nu este o condamnare a liberalizării.
Este o condamnare a secvențierii proaste a unei politici publice.
După piața liberă a venit piața plafonată
La câteva luni după liberalizare, piețele europene de energie au intrat într-o perioadă violentă de creștere a prețurilor.
Au existat factori externi reali și enormi:
revenirea economică post-pandemie,
criza gazelor,
apoi invazia rusă asupra Ucrainei,
volatilitate excepțională pe piețele europene.
România nu putea controla aceste evenimente.
Dar a intrat în ele cu propriile vulnerabilități.
Iar răspunsul statului este extraordinar dacă îl privim pe termen lung.
Mai întâi a liberalizat.
Apoi a plafonat.
Apoi a compensat furnizorii pentru diferențele de preț.
Apoi a taxat suplimentar o parte a profiturilor sectorului.
Apoi a introdus mecanisme centralizate de achiziție.
Piața nu mai era în sens economic una complet liberă.
Dar nici nu revenise la vechiul sistem reglementat.
România construise un hibrid administrativ enorm de complicat.
Până în februarie 2024, schema de plafonare și compensare ajunsese la aproximativ 23 de miliarde de lei.
Trebuie spus și reversul, pentru corectitudine: ministrul Energiei de atunci afirma că sectorul energetic contribuise în perioada crizei la buget cu aproximativ 42–44 de miliarde de lei prin taxe și contribuții, astfel încât o parte importantă a schemei era finanțată chiar din sector.
Dar concluzia economică rămâne.
Prețul nu dispăruse.
Fusese mutat.
O parte nu mai apărea direct în factura consumatorului și circula prin bugetul statului, mecanisme de compensare, taxe și contribuții.
Cine s-a îmbogățit?
Aici trebuie să evităm cea mai ușoară greșeală.
Profitul mare nu este automat dovadă de furt.
Și nu toate companiile din energie pot fi puse în aceeași categorie.
Există însă cifre pe care nu avem niciun motiv să le ascundem.
Hidroelectrica a raportat:
3,116 miliarde lei profit net în 2021,
4,464 miliarde în 2022,
și aproximativ 6,365 miliarde lei în 2023.
În 2024, compania a distribuit aproximativ 6,293 miliarde lei dividende aferente profitului anului precedent.
Rata de distribuire a fost de aproximativ 99%.
Dar cine este acționarul dominant al Hidroelectrica?
Statul român — 80,0561%.
Așadar, numai din distribuirea de 6,293 miliarde lei, partea corespunzătoare participației statului reprezenta aproximativ 5 miliarde de lei.
Este un dividend perfect legal.
Nu îl prezentăm drept altceva.
Dar cifra schimbă radical perspectiva.
Statul nu este doar spectatorul pieței energetice.
Este simultan:
reglementator,
legiuitor,
proprietar al unor producători uriași,
beneficiar de dividende,
colector de taxe,
finanțator al compensațiilor
și protector declarat al consumatorului.
Aceste roluri nu sunt în mod necesar incompatibile.
Dar produc o realitate pe care discursul public o ascunde adesea:
statul român nu a fost numai victima financiară a crizei energetice. A fost și beneficiar al unei părți importante din valoarea economică creată de ea.
Iar asta impune o întrebare legitimă:
cât din veniturile extraordinare obținute din energie a fost întors, la timp, în capacități noi de producție, flexibilitate, stocare și rețea?
Centrala care trebuia să funcționeze din 2020
Un răspuns îl găsim la Iernut.
Romgaz a contractat în 2016 construcția unei centrale moderne în ciclu combinat de aproximativ 430 MW.
Termenul de finalizare:
În 2021, Romgaz a reziliat contractul după ce asocierea de constructori nu finalizase lucrările la termen.
Au urmat noi proceduri, noi contracte, noi dificultăți.
Suntem în august 2026.
Noua centrală de la Iernut încă nu furnizează cei 430 MW pentru care proiectul fusese început cu un deceniu în urmă.
Termenul actual a ajuns la sfârșitul anului 2026.
Între timp, vechile grupuri ale centralei au fost aproape integral retrase, rămânând în funcțiune o capacitate mult mai mică.
Nu este nevoie să inventăm un sabotaj.
Întârzierea este suficientă.
Într-un sistem energetic, un megawatt promis nu produce electricitate.
Un memorandum nu produce electricitate.
Un proiect de hotărâre nu produce electricitate.
Un PowerPoint nu produce electricitate.
Doar o centrală terminată produce electricitate.
În 2026, Europa ne spune ceea ce instituțiile românești spuneau deja
Pe 10 iulie 2026, Agenția Uniunii Europene pentru Cooperarea Autorităților de Reglementare din Domeniul Energiei — ACER — a publicat opinia sa privind evaluarea adecvanței resurselor României.
Concluzia este extrem de importantă.
Evaluarea românească identifică probleme de adecvanță atât pentru 2027, cât și pentru 2035 și un risc de deficit mai ridicat decât în evaluarea europeană precedentă.
ACER identifică printre explicații:
întârzieri în dezvoltarea regenerabilelor,
întârzieri în punerea în funcțiune a noilor centrale termice,
și dezvoltarea mai lentă a resurselor de flexibilitate.
Cu alte cuvinte, în vara anului 2026 nu mai discutăm despre avertismente ipotetice din urmă cu șase ani.
Riscul este recunoscut acum în evaluările de adecvanță.
Și Parlamentul?
Este foarte simplu ca parlamentarii să cheme miniștri la audieri și să solicite explicații ANRE după apariția unei crize.
Dar Parlamentul nu este un observator exterior sistemului.
Legile fundamentale ale sectorului energetic trec prin Parlament.
Iar membrii Comitetului de reglementare al ANRE sunt numiți de Parlament, la propunerea comisiilor parlamentare competente.
Asta nu înseamnă că Parlamentul stabilește prețul energiei de mâine și nici că poate fi făcut automat responsabil pentru fiecare decizie a unei autorități care trebuie să funcționeze independent.
Înseamnă însă că răspunderea democratică nu poate fi externalizată permanent către „regulator”.
Când timp de ani întregi legislația oscilează, proiectele strategice întârzie, capacități importante sunt retrase înainte ca înlocuitorii lor să existe și mecanismele de protecție sunt construite după liberalizare, întrebarea nu mai poate fi:
„De ce nu a făcut ANRE ceva?”
Trebuie să devină:
„Cine a proiectat întregul sistem în care ANRE operează?”
Atunci cine este vinovat?
Dacă așteptăm un singur nume, răspunsul este incomod.
Nu există unul.
Actuala vulnerabilitate energetică a României traversează guverne, majorități parlamentare și administrații de culori politice diferite.
Contractele „băieților deștepți” aparțin unei epoci.
Re-reglementarea prin OUG 114 alteia.
Reliberalizarea accelerată alteia.
Plafonarea și compensarea alteia.
Întârzierile marilor proiecte traversează mai multe dintre ele.
Retragerea capacităților fără înlocuire suficientă traversează iarăși mai multe guverne.
Tocmai aceasta este problema.
Dacă același tip de rezultat supraviețuiește schimbării partidelor, nu mai avem numai o problemă de partid.
Avem o problemă de sistem.
Un sistem în care costul deciziei proaste apare după mandatul celui care a luat-o.
Un sistem în care inaugurarea unui proiect aduce capital politic imediat, iar întârzierea lui de șase ani se diluează între cinci miniștri.
Un sistem în care statul este simultan arbitru și jucător.
Un sistem în care închidem megawați reali și îi înlocuim cu megawați viitori.
Un sistem în care strategia energetică este privită prea des ca document administrativ, iar nu ca infrastructură de securitate națională.
Seceta este doar alibiul perfect
Este adevărat că România trece printr-o secetă excepțională.
Este adevărat că debitul Dunării a atins niveluri extraordinare.
Este adevărat că nicio țară nu își construiește sistemul pentru ca toate capacitățile să funcționeze permanent în orice condiții.
Dar securitatea energetică există tocmai pentru zilele în care lucrurile nu merg normal.
Nu construiești rezerve pentru ziua perfectă.
Le construiești pentru ziua proastă.
Nu construiești diversificare pentru momentul în care toate resursele sunt disponibile.
O construiești pentru momentul în care una dispare.
Iar dacă dispariția temporară a unei resurse importante obligă un stat să intre în alertă, să importe masiv și să pregătească limitarea consumului industrial, atunci întrebarea corectă nu este numai ce s-a întâmplat cu Dunărea.
Este:
ce am făcut în ultimii douăzeci de ani ca să fim pregătiți pentru ziua în care Dunărea nu ne mai ajută?
Aici trebuie căutați responsabilii.
Nu într-o singură fotografie de guvern.
Nu într-un singur partid.
Nu într-o singură companie.
Ci în traseul documentat al deciziilor prin care România a permis extragerea privilegiată a valorii din energie, a retras mii de megawați înainte să-i înlocuiască, a schimbat regulile pieței înainte ca instituțiile și consumatorii să fie pregătiți și a lăsat proiecte strategice să îmbătrânească pe hârtie.
Seceta din 2026 nu a creat toate acestea.
Doar le-a făcut imposibil de ascuns.
𝑪𝒂̆𝒖𝒕𝒂̆𝒎 𝒊̂𝒏 𝒖𝒎𝒃𝒓𝒂̆. 𝑽𝒆𝒓𝒊𝒇𝒊𝒄𝒂̆𝒎 𝒊̂𝒏 𝒕𝒂̆𝒄𝒆𝒓𝒆. 𝑷𝒖𝒃𝒍𝒊𝒄𝒂̆𝒎 𝒊̂𝒏 𝒍𝒖𝒎𝒊𝒏𝒂̆.
𝑵𝒖 𝒂𝒄𝒖𝒛𝒂̆𝒎. 𝑫𝒐𝒄𝒖𝒎𝒆𝒏𝒕𝒂̆𝒎.
𝑻𝒉𝒊𝒏𝒌 𝑨𝒉𝒆𝒂𝒅