Deveselu ne plasează în arhitectura actuală. Absența dintre fondatorii noii coaliții antibalistice ridică însă o întrebare legitimă despre locul României în arhitectura următoare.
La 13 iulie 2026, zece state au anunțat la Paris inițierea unei noi Coaliții Integrate de Apărare Antibalistică.
Danemarca, Franța, Germania, Italia, Țările de Jos, Norvegia, Spania, Suedia, Ucraina și Regatul Unit au semnat declarația fondatoare.
România nu apare printre semnatari.
În aceeași zi, președintele României se afla la Paris și participa la reuniunea mai largă a Coaliției de Voință pentru Ucraina, alături de liderii statelor europene implicate în sprijinirea Kievului. România era, așadar, prezentă în camera politică în care inițiativa a fost lansată. Nu era însă prezentă pe documentul care stabilește nucleul său fondator.
Diferența nu este una de protocol.
Declarația semnată la Paris nu anunță doar achiziționarea unor rachete sau formarea unui nou grup de coordonare. Statele fondatoare își propun să stabilească cerințe operaționale comune, grupuri tehnice de lucru, mecanisme de guvernanță, activități comune de cercetare și dezvoltare, schimburi de date și o foaie de parcurs către primele capabilități operaționale ale coaliției.
Cu alte cuvinte, nu se discută doar despre cine va cumpăra viitorul sistem.
Se discută despre cine îl va defini.
De la Patriot la Freyja
Necesitatea proiectului este reală.
Războiul din Ucraina a demonstrat că apărarea împotriva rachetelor balistice nu mai poate fi tratată ca o capabilitate rezervată unor scenarii extreme. Rachetele balistice și hipersonice au devenit instrumente curente de atac asupra orașelor, infrastructurii energetice și obiectivelor militare.
Sistemele Patriot capabile să intercepteze asemenea amenințări sunt scumpe, greu de produs în cantitățile cerute de actualul ritm al conflictului și depind într-o măsură semnificativă de capacitatea industrială și de deciziile politice ale Statelor Unite.
Noua coaliție își concentrează eforturile asupra proiectului Freyja, prezentat drept o soluție europeană modulară, mai rapid de produs și mai puțin costisitoare, destinată să completeze — nu să înlocuiască — sistemele Patriot și SAMP/T existente. La reuniunea de la Paris au participat și companii precum Eurosam, Leonardo, Thales, Saab și producătorul ucrainean Fire Point.
Miza depășește însă interceptarea unei rachete.
Cine participă la dezvoltarea unei asemenea arhitecturi dobândește acces la cercetare, standarde tehnice, proprietate intelectuală, lanțuri de producție, schimburi de informații și viitoare contracte de înzestrare.
Cine intră doar în etapa achiziției riscă să rămână client.
România nu este un stat periferic în apărarea antibalistică
Absența României dintre fondatori nu poate fi trecută cu vederea tocmai pentru că România nu pornește de la zero.
La Deveselu funcționează, din 2016, una dintre cele două instalații terestre americane Aegis Ashore din Europa. Cealaltă se află în Polonia.
NATO enumeră sistemul de la Deveselu printre elementele esențiale ale apărării sale împotriva rachetelor balistice, alături de centrul de comandă de la Ramstein, radarul din Türkiye, instalația din Polonia și navele americane Aegis dislocate în Spania.
România oferă astfel teritoriul pe care se află o componentă strategică a scutului NATO.
Acceptă responsabilitățile politice și militare asociate.
Își asumă riscurile rezultate din găzduirea unei infrastructuri care ar deveni inevitabil o țintă prioritară într-un conflict major.
Tocmai de aceea, întrebarea este legitimă:
Cum poate România să fie esențială pentru funcționarea arhitecturii antibalistice actuale, dar să nu participe, cel puțin în etapa fondatoare, la proiectarea uneia dintre posibilele arhitecturi europene viitoare?
Ce știm și ce nu știm
Pentru rigoare, absența României nu trebuie prezentată drept dovada unei excluderi.
Nu există, în informațiile publice disponibile, dovada că România ar fi solicitat participarea și ar fi fost refuzată.
Nu știm dacă Bucureștiul a fost invitat să semneze.
Nu știm dacă a existat o decizie politică de a nu participa.
Nu știm dacă România intenționează să adere într-o etapă ulterioară.
Declarația precizează explicit că noua coaliție rămâne deschisă și altor state care îi împărtășesc obiectivele.
România nu este nici singurul stat cu un rol important în apărarea NATO care lipsește dintre fondatori. Polonia, care găzduiește al doilea sistem Aegis Ashore, și Türkiye, care găzduiește radarul american de avertizare timpurie de la Kürecik, nu apar nici ele pe lista semnatarilor.
Această realitate împiedică formularea unei concluzii simpliste potrivit căreia România ar fi fost în mod deliberat marginalizată.
Dar nu elimină întrebarea.
O face mai precisă.
A găzdui nu este același lucru cu a construi
Timp de decenii, securitatea României s-a sprijinit pe trei elemente majore: poziția geografică, infrastructura oferită aliaților și garanțiile rezultate din apartenența la NATO.
Toate trei rămân indispensabile.
Dar noua competiție strategică nu se va decide doar prin numărul bazelor, al militarilor dislocați sau al sistemelor cumpărate.
Se va decide și prin controlul tehnologiei, integrarea industriei naționale în lanțurile de producție, accesul la date, capacitatea de cercetare și prezența în organismele care stabilesc cerințele operaționale ale viitoarelor sisteme.
A găzdui o capabilitate aliată este important.
A participa la conceperea ei înseamnă însă mai mult: influență, expertiză, autonomie industrială și capacitatea de a transforma securitatea într-un proiect național de dezvoltare tehnologică.
România participă deja la mai multe inițiative multinaționale NATO privind dronele, supravegherea aeriană pasivă, amenințările aeriene de nivel inferior și achizițiile comune de muniții. Nu este, prin urmare, absentă din cooperarea aliată în domeniul capabilităților.
Dar exact în segmentul antibalistic — acolo unde România găzduiește una dintre cele mai importante instalații existente în Europa — prezența sa în noile proiecte de dezvoltare nu este vizibilă.
Aceasta este problema care trebuie lămurită.
Nu prin sloganuri.
Prin răspunsuri instituționale.
Întrebările pe care statul român trebuie să le clarifice
Președinția României, Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Afacerilor Externe ar trebui să explice public:
A fost România invitată să devină membru fondator al Coaliției Integrate de Apărare Antibalistică?
Au existat consultări tehnice sau politice înaintea reuniunii de la Paris?
A decis România să nu participe în această etapă? Dacă da, din ce motive?
Intenționează Bucureștiul să adere ulterior?
Au fost evaluate posibilitățile de participare ale industriei naționale de apărare, ale institutelor de cercetare și ale companiilor românești din domeniile radar, software, senzori, comunicații și inteligență artificială?
Cum va fi corelată noua inițiativă europeană cu sistemul Aegis Ashore de la Deveselu și cu obligațiile României în cadrul NATO?
Aceste întrebări nu contestă apartenența României la NATO și nici soliditatea parteneriatului strategic cu Statele Unite.
Dimpotrivă.
Ele pornesc de la premisa că România trebuie să-și valorifice poziția aliată pentru a obține nu doar protecție, ci și acces la proiectarea, dezvoltarea și producerea viitoarelor capabilități de apărare.
De la geografie la influență
România nu mai poate considera că poziția sa geografică este suficientă.
Geografia oferă relevanță.
Nu garantează influență.
Influența se construiește prin prezență în fazele în care sunt stabilite standardele, împărțite responsabilitățile, selectate tehnologiile și configurate lanțurile industriale.
România se află pe flancul estic al NATO.
Are acces direct la Marea Neagră.
Găzduiește Deveselu.
Se află în apropierea celui mai intens conflict militar european de după 1945.
Are, prin urmare, toate argumentele pentru a participa nu doar ca teritoriu protejat, platformă logistică sau cumpărător de echipamente, ci și ca stat care contribuie la definirea viitorului sistem european de securitate.
Absența de pe declarația de la Paris nu reprezintă, în sine, un verdict.
Dar reprezintă un semnal.
Iar semnalele strategice nu trebuie ignorate doar pentru că pot fi explicate ulterior.
România a fost în cameră.
Întrebarea este când va ocupa și un loc la masa la care se proiectează viitorul.
𝑵𝒖 𝒂𝒄𝒖𝒛𝒂̆𝒎. 𝑫𝒐𝒄𝒖𝒎𝒆𝒏𝒕𝒂̆𝒎.
𝑻𝒉𝒊𝒏𝒌 𝑨𝒉𝒆𝒂𝒅.