Într-o margine de continent unde Carpații par să vegheze nu doar hotarele, ci și memoria, România și-a trăit ultimele trei decenii și jumătate ca o luptă continuă între speranță și dezamăgire, între visul libertății și realitatea unei democrații frânte de corupție. În acest timp, un popor întreg a purtat pe umeri nu doar amintirea dictaturii, ci și povara trădării postrevoluționare. Căci dacă regimul de dinainte de ’89 a închis gura poporului cu frica, clasa politică de după a reușit performanța de a-l reduce la tăcere prin cinism, prin promisiuni mincinoase și printr-o guvernare devalizantă.
România a ieșit din întunericul comunist cu o sete autentică de lumină, cu o dorință de înnoire aproape mistică. Dar imediat după ce glasul libertății a răsunat în piețe, el a fost confiscat de oportuniști. Revoluția a fost repede deturnată, idealurile s-au evaporat sub greutatea intereselor, iar sângele vărsat s-a uscat pe asfalt fără ca vreo justiție adevărată să-i onoreze cu adevărat martirii. În loc de construcție, am asistat la deposedare; în loc de stat de drept, am primit o oligarhie travestită în pluralism politic.
Clasa politică, în ansamblul ei — fie ea de stânga, de dreapta, reformistă sau conservatoare — a contribuit, cu aceeași lipsă de rușine, la transformarea tranziției într-un coșmar de durată. Fabricile au fost vândute pe nimic, ca într-un jaf patronat de stat. Pământul a fost retrocedat fără infrastructură și sprijin, iar țăranii, lăsați în bătaia vântului, au devenit marginalii propriei lor istorii. Generații întregi au fost condamnate la exod, iar satul românesc, leagăn al identității naționale, a fost abandonat fără remușcare de toți cei care au condus.
În acest timp, corupția nu a fost o abatere, ci o regulă de funcționare. De la primării până la guverne, de la licitații publice până la contracte de infrastructură, totul a fost subordonat interesului de gașcă. Niciun partid nu poate spune, cu onestitate, că a încercat să reconstruiască România pentru oameni. Politicienii s-au succedat ca niște actori într-o piesă prost regizată, schimbând măștile, dar nu și intențiile. Au promis educație și au distrus școli. Au jurat sănătate și au lăsat spitale în ruină. Au vorbit despre viitor, dar și-au scris legi pentru prezentul lor luxos și impunitatea personală.
Statul, anchilozat, corupt și deseori ostil celor pe care ar fi trebuit să-i servească, nu a fost un sprijin, ci un adversar mascat în autoritate — o povară impusă cu aroganță și întreținută din umilința celor mulți.
În această catastrofă lentă, românii au supraviețuit nu datorită statului, ci în pofida lui. Cu resurse minime, cu o doză uriașă de umor și ingeniozitate, oamenii au învățat să se descurce singuri. “Ne descurcăm noi cumva” a devenit nu doar o replică resemnată, ci un testament de supraviețuire culturală.
Scriitorii, artiștii, profesorii, preoții autentici și toți cei care au refuzat să-și plece fruntea au dus mai departe ceea ce clasa politică a disprețuit: sensul. Satele, deși golite, încă păstrează o urmă de memorie. Bătrânii care spun povești nepoților, bisericile care bat clopotele în zori, teatrul care se joacă în săli aproape goale — toate acestea sunt forme de rezistență în fața unei modernizări impuse cu brutalitate și superficialitate.
Astăzi, România este un tablou straniu. O țară care își exportă inteligența, dar își păstrează impostura la vârf. Care are câteva autostrăzi, dar și sate izolate. Care produce excelență academică și decizie politică de mahala. În esență, trăim într-o realitate schizoidă: o națiune care aspiră la demnitate europeană, dar e condusă de figuri care refuză demnitatea ca principiu.
Și totuși, ceva rezistă. Un cod nespus, o verticalitate difuză, o memorie adâncă. Poporul român este asemenea unui stejar bătrân: cu crengi frânte, dar cu rădăcini imposibil de smuls. Cu toate greșelile, cu toate rănile, cu toate trădările suferite, el rămâne în picioare. Nu pentru că statul i-ar fi oferit protecție, ci pentru că sufletul lui nu a putut fi corupt.
Viitorul nu este garantat, dar nici pierdut. Cât timp există memorie, cât timp există limba care ne leagă și pământul care ne ține, cât timp există cei care încă spun adevărul, există și o șansă. Să nu uităm cine ne-a mințit, cine ne-a jefuit, cine a schimbat visele pe funcții. Și mai ales: să nu uităm că rădăcinile sunt vii. Iar cât timp rădăcinile trăiesc, va veni o primăvară. Și atunci, vom înflori din nou.
Think Ahead.