România nu este liniștită.

România tace.

Iar cine confundă tăcerea cu resemnarea face una dintre cele mai periculoase erori pe care le poate face o putere politică.

Sub această aparentă normalitate se acumulează furie. Multă. Furie economică, furie împotriva privilegiilor, furie față de instituții, furie împotriva unei clase politice care pare că cere permanent sacrificii populației, dar găsește pentru ea însăși întotdeauna bani, funcții, protecție, automobile, petreceri, sinecuri și explicații.

Europa ne arată deja ce urmează atunci când asemenea acumulări sunt tratate cu aroganță.

Franța traversează un nou ciclu de proteste masive. Italia a avut zeci de mii de oameni în stradă și confruntări cu forțele de ordine. Germania a văzut manifestații în zeci de orașe, urmate în unele locuri de violențe, jafuri și peste o sută de polițiști răniți. Belgia, Spania, Portugalia, Albania, Serbia — motive diferite, același zgomot de fond: costul vieții, locuințe inaccesibile, servicii publice degradate, corupție, lipsă de perspectivă și neîncredere în cei care guvernează.

Nu, Europa nu este în război civil.

Dar Europa fierbe.

Iar diferența dintre o societate care fierbe și una care explodează poate fi uneori un singur incident.

O decizie.
O nedreptate.
O imagine.
O intervenție prost gestionată.
Un mort.

Sau pur și simplu încă o dovadă de sfidare venită din partea celor aflați la putere.

România are toate ingredientele.

Și clasa politică pare hotărâtă să le amestece.

78% spun că țara merge într-o direcție greșită

Cifra ar trebui să provoace insomnii la Palatul Victoria, la Cotroceni și în sediile tuturor partidelor.

Nu 28%. Nu 38%.

78%.

Aproape opt români din zece spun că țara merge într-o direcție greșită.

Într-o democrație funcțională, o asemenea cifră ar trebui să declanșeze o analiză politică brutal de sinceră.

La noi declanșează, cel mult, încă un talk-show.

Politicienii continuă să vorbească între ei, despre ei și pentru ei. Negociază funcții, împart influență, inventează justificări și explică populației de ce trebuie să mai suporte puțin.

Întotdeauna populația trebuie să mai suporte puțin.

Statul mărește taxe.
Facturile cresc.
Prețurile cresc.
Puterea de cumpărare este presată.
Locuința devine pentru o parte tot mai mare a tinerei generații un obiect aproape inaccesibil.
Serviciile publice continuă să fie sub nivelul taxelor pe care statul le cere.

Iar deasupra tuturor plutește aceeași senzație devastatoare:

pentru cetățean există austeritate; pentru sistem există întotdeauna o excepție.

Asta distruge societăți.

Nu o taxă în sine.
Nu un preț.
Nu o factură.
Ci sentimentul că sacrificiul nu este împărțit.

Și exact acum PSD oferă imaginea perfectă a rupturii de realitate

Sâmbătă seara, la Timișoara, lideri importanți ai PSD s-au întâlnit la botezul copilului președintelui Consiliului Județean Timiș, Alfred Simonis.

Sute de invitați.
Conducerea partidului.
Miniștri și foști miniștri.

Al Bano.

O opulență indecentă, greu de explicat prin veniturile oficiale și perfect capabilă să alimenteze suspiciunea că luxul afișat nu are acoperire în venituri licite și transparente.

O locație prezentată public drept una de lux.

Este nevoie de o orbire politică aproape clinică pentru a nu înțelege ce transmite o asemenea imagine într-o Românie în care oamenilor li se vorbește zilnic despre economie, deficit, taxe, disciplină bugetară și sacrificiu.

Politica este și simbol.

Iar simbolul transmis este devastator.

Voi strângeți cureaua. Noi petrecem.

Poate că nimeni de la acea masă nu a spus propoziția aceasta.

Nici nu trebuia.

Imaginea a spus-o singură.

Și aici începe adevărata problemă.

Pentru că atunci când milioane de oameni au impresia că muncesc pentru a finanța un sistem care îi privește de sus, furia nu mai este ideologică.

Devine personală.

Politicienii români au o boală veche: cred că românii suportă orice

Au suportat inflație.
Au suportat taxe.
Au suportat privilegii.
Au suportat pensii speciale.
Au suportat spitale care se prăbușesc.
Au suportat școli abandonate.
Au suportat kilometri de promisiuni și prea puțini kilometri de autostradă.
Au suportat instituții care răspund greu, prost sau deloc.
Au suportat aroganță.
Au suportat impostură.
Au suportat scandal după scandal.

Și de fiecare dată clasa politică a tras aceeași concluzie:

merge și așa.

Aceasta este eroarea.

Faptul că o societate tolerează mult nu înseamnă că tolerează infinit.

Există un punct în care acumularea devine ruptură.

Și acel punct nu este anunțat cu șase luni înainte într-un comunicat de presă.

Am văzut deja avertismentul în Piața Victoriei

Pe 15 septembrie, protestul fermierilor din București a degenerat.

Bâte. Pietre. Sticle. Cordoane forțate. Gaze lacrimogene. Jandarmi răniți. Jurnaliști agresați.

24 de persoane au avut nevoie de îngrijiri medicale.

Acela nu a fost un exercițiu academic despre radicalizare.

A fost realitate.

Și ar fi o prostie strategică să fie tratat drept un accident fără legătură cu atmosfera generală din societate.

Nu spunem că fermierii sunt violenți.
Nu spunem că protestele sunt ilegimite.

Dimpotrivă.

Oamenii au dreptul să iasă în stradă.
Au dreptul să strige.
Au dreptul să ceară demisia unui guvern.
Au dreptul să considere că politicienii sunt incapabili.
Au dreptul să protesteze împotriva taxelor, împotriva prețurilor, împotriva corupției și împotriva oricărei politici publice.

Aceasta este democrația.

Dar în interiorul unei mulțimi de mii sau zeci de mii de oameni nu este nevoie de mii de violenți.

Sunt suficienți câteva zeci.

Aici este pericolul pe care orice serviciu de informații, orice structură de ordine publică și orice guvern responsabil ar trebui să-l studieze obsesiv.

Pentru că o mulțime furioasă este un mediu perfect pentru provocatori, extremiști, oportuniști și grupuri organizate.

Iar rețelele sociale au schimbat complet viteza fenomenului.

Astăzi, furia nu mai are nevoie de organizații.

Are nevoie de un telefon.

Un videoclip de 20 de secunde poate ridica într-o oră temperatura unei societăți.
O informație falsă poate mobiliza oameni înainte ca statul să apuce să publice un comunicat.
O imagine scoasă din context poate deveni detonator.
Iar un incident real poate deveni imposibil de controlat.

Cel mai periculos moment vine atunci când oamenii nu mai cred în mecanismele normale

Democrațiile nu se destabilizează atunci când oamenii sunt nemulțumiți.

Nemulțumirea este normală.

Se destabilizează atunci când oamenii ajung la concluzia că nimic nu mai funcționează.

Votul nu schimbă nimic.
Petiția nu schimbă nimic.
Protestul pașnic nu schimbă nimic.
Instituțiile nu răspund.
Politicienii nu ascultă.
Justiția vine prea târziu.

Iar cei aflați sus continuă să trăiască într-o lume complet diferită.

În acel moment apare propoziția care ar trebui să sperie orice guvern:

„Atunci la ce mai folosește să fim pașnici?”

Acolo începe prăpastia.

Și România se apropie periculos de zona în care o asemenea întrebare poate prinde rădăcini.

Nu strada este problema. Orbirea puterii este problema.

Nu demonizați protestatarul.
Nu transformați cetățeanul nemulțumit în „dușman al statului”.
Nu confundați opoziția cu extremismul.

Și, mai ales, nu încercați să rezolvați prin baston ceea ce ați produs prin proastă guvernare.

Pentru că istoria Europei este plină de guverne care au înțeles prea târziu că ordinea publică nu poate compensa la infinit lipsa legitimității.

Jandarmeria poate securiza o piață.
Nu poate repara o societate.

Poliția poate opri o coloană.
Nu poate opri sărăcia.

Serviciile de informații pot identifica provocatori.
Nu pot fabrica încredere.

Iar un guvern poate controla strada pentru o noapte.
Nu poate conduce o țară ani întregi împotriva propriei populații.

România nu mai are nevoie de încă un avertisment

Îl are.

Europa îl proiectează zilnic pe ecran.

Franța.
Italia.
Germania.
Belgia.
Serbia.
Și România, în septembrie.

Cine încă mai spune „la noi nu se poate întâmpla” nu analizează nimic.

Doar speră.

Iar speranța nu este strategie de securitate națională.

România este într-un punct în care fiecare gest de aroganță politică adaugă combustibil.
Fiecare privilegiu apărat cu tupeu adaugă combustibil.
Fiecare taxă explicată prost adaugă combustibil.
Fiecare instituție care tratează cetățeanul cu dispreț adaugă combustibil.
Fiecare imagine de opulență într-o țară căreia i se cere austeritate adaugă combustibil.
Fiecare minciună mai pune puțin.
Fiecare impunitate mai pune puțin.
Fiecare „merge și așa” mai pune puțin.

Și după aceea, când apare scânteia, aceiași oameni care au turnat ani întregi combustibil peste societate vor apărea la televizor și vor întreba scandalizați:

„Cum s-a ajuns aici?”

Așa.

Exact așa se ajunge.

Nu dintr-odată.
Nu din cauza unui singur partid.
Nu din cauza unei singure taxe.
Nu din cauza unui singur protest.

Ci prin ani de acumulare, aroganță, neîncredere, privilegii, nedreptate și ruptură între cei care conduc și cei care plătesc.

România încă mai are timp să evite această traiectorie.

Dar timpul nu este nelimitat.

Și poate că a sosit momentul ca politicienii români să înțeleagă ceva elementar:

o țară nu poate fi umilită la nesfârșit și apoi guvernată liniștit.

Focul există deja.

Nu mai lipsește decât scânteia.

Iar cine continuă să se joace cu chibriturile nu va mai putea spune că nu a fost avertizat.

𝑪𝒂̆𝒖𝒕𝒂̆𝒎 𝒊̂𝒏 𝒖𝒎𝒃𝒓𝒂̆.
𝑽𝒆𝒓𝒊𝒇𝒊𝒄𝒂̆𝒎 𝒊̂𝒏 𝒕𝒂̆𝒄𝒆𝒓𝒆.
𝑷𝒖𝒃𝒍𝒊𝒄𝒂̆𝒎 𝒊̂𝒏 𝒍𝒖𝒎𝒊𝒏𝒂̆.
𝑵𝒖 𝒂𝒄𝒖𝒛𝒂̆𝒎. 𝑫𝒐𝒄𝒖𝒎𝒆𝒏𝒕𝒂̆𝒎.

𝑻𝒉𝒊𝒏𝒌 𝑨𝒉𝒆𝒂𝒅.